miercuri, 6 noiembrie 1985

Cîntec de seară

Ionelei
Amurgul sîngerînd se întristează
Pe-ngemănarea paşilor din ceas,
Şi se revarsă într-a stelei rază
În toată dimineaţa ce-a rămas.

În pasul ochilor peste risipă,
Din universul rupt în univers,
O-ntreagă deznădejde se-nfiripă
De n-ar mai fi finalul nostru mers.

Şi-astfel o noapte caldă şi firavă,
Aruncă raze de exil frumos,
Prin marea mea-s de-a pururi o epavă,
Iar tu străbaţi un infinit pe jos.

Din mîngîierea privegherii tale
În ochii mei destinul ţi-ai robit,
Şi ţi-ai clădit de-atîtea ori o cale
Spre visul ce-a rămas de neclintit.

Prin infinitul ce l-am pus la cale,
Ai luat în pază visul călător,
Urcînd mereu, mereu, mereu agale
Rămîi izbînda mea de-nvingător.

Şi în căuşul palmelor, arzîndă,
Pe fruntea mea strîngi trecere prin rost,
Să tot rămîi a zilelor prea blîndă
Cînd noaptea voi fi iarăşi cel ce-am fost.

Dar tot mai faci de paşii tăi risipă
Cînd paşii mei în lacrimi se opresc,
Şi mă culegi din datină o clipă
Ca peste clipe tot să mai trăiesc.

Şi-n taina picăturilor de ploaie
Firesc, nefiind, în lume mă păstrezi,
Ca-n lacrima ce-n ochii mei şiroaie
Să-nving tot eu şi tu să-mi tot cedezi.

Dar tu, fiinţa mea cea mai aproape,
Din palmele firave mă clădeşti,
Şi pe-nserarea zilelor în ape,
Făcînd risipă tot mă mai iubeşti.

Niciun comentariu: