luni, 6 august 1984

Ultimul discurs

Bate vînt de jar
Stelele ce-apar.
Ne-apucăm acum
S-adunăm din drum
Vechiul sentiment.
Dar ce-a fost, a fost,
Nu mai are rost,
Eu mă dau înfrînt,
Nu mă mai avînt.
Astăzi sînt absent.

Am sosit grăbit,
Jocul s-a sfîrşit,
Totul e-n zadar,
Visul e coşmar,
Tainic răsfăţat.
Ne-acuzăm cu zel
În chip şi în fel,
Dar acum trăind,
Vorba nesfîrşind,
Şoapta a-ngheţat.

Înscenăm furtuni,
Evocăm minciuni
Şi sfîrşim plîngînd,
Flacăra arzînd
Se preface-n fum.
Porţi în umbra ta
Fapta ta şi-a mea.
Timpul a trecut,
Nu ne-am cunoscut,
Azi n-avem nici drum.

Ce n-am înţeles
Are un alt sens,
Şi-o să fim cuminţi,
Să ne dăm înfrînţi
Măsluind nevoi.
Nu mai am cuvînt
Să-ţi fiu legămînt,
Doar un gînd e bun,
Adio îţi spun,
Pentru amîndoi.

Şi nicicînd un gînd
Să nu-l pui la rînd,
Mergem tot la greu
Cu pasul mereu
Vînturînd nisip.
Tu te vrei să fii
Vis în armonii,
Dar ce a trecut
E prea cunoscut,
Ni-l citim pe chip.

De păstrezi ceva,
Nu mă întreba,
Chiar mă pot mîndri
Tot ce-a fost va fi
Şi cred în prăpăd.
Du-te-n lumea ta,
Nu te frămînta,
Nu visa iubiri
Cînd în amintiri
Numai nopţi se văd.

Eu, ce mai gîndesc?
Ori te mai iubesc?
Umbre mă înving,
Sufletu-mi încing
Şi toate-mi spun: Nu!
Oriunde m-aş duce,
Umbra ta mi-e cruce.
Te blestem suspect,
Cu-acelaşi respect...
La adio, tu!

Ce a fost, a fost,
A fost şi-a trecut,
Nu mai are rost
Nici ce-am cunoscut.
Ce am fost cîndva
Nu vom fi nicicînd,
De-a rămas ceva,
Povestim în gînd.

luni, 30 aprilie 1984

Astfel

Astfel, nu ştiu nici întrebarea,
De-ar fi prin vorbe să-ţi răspund,
Prin gînd uitat mi-e răzbunarea
Ca nori de viaţă să ascund.
Şi cum nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar fapte-n vorbe mai sădesc,
Dar cum mă paşte iar durerea,
Ţi-aş spune... nu-mi mai amintesc.

Din cîte vreau ca amintire,
Blestemul meu mă va robi
Şi, ca supremă fericire
Mă-ndeamnă spre a şi iubi.
Apoi prin gînd de întîmplare
Mai număr iar din doi în doi,
M-apucă dor şi disperare
De vremuri vechi şi vremuri noi.

Ascuns prin ne’nţelese timpuri
Cînd toate sînt hotar strivit,
Ca un castel între nisipuri
Voi fi tot eu, şi n-am minţit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Mi-adun şi-a mea copilărie
Deşi nu are nici un rost.

Şi prin poveşti nenumărate
La toate cîte-au fost, mă-nchin,
Şi plin de visuri spulberate
La vechiul meu motiv revin.
Şi-apoi îmi înfăşor cu sete
Alăturarea ce n-o am,
Cu gînd în gesturi prea încete
Mai cred norocul meu infam.

Doar printre gînduri exilate
Cu viaţa-mi răzbătînd prin vremi,
Pe căi de munte, neumblate,
Alături sînt, să nu te temi.
Cînd toţi încep să mă vorbească
În suflet de-ai să îmi citeşti,
Te roagă noaptea mea firească
Să uiţi ce nici nu-ţi aminteşti.

Culege taina ce se-aşterne
Pe tot ce murmură nătîng,
Şi-apoi în şoaptele-mi eterne
Ascultă-mi inima. Şi plîng.
Aşa, acum, ştii şi tu bine
Că-n tot ce eşti, e gîndul meu,
Nimicul vechi mă mai reţine
Să te iubesc, astfel, mereu.

duminică, 1 ianuarie 1984

Cîntec trist

(Dezrădăcinaţilor)
Plecat-aţi într-o altă parte
cu ura binelui în sînge,
Destinul îl semnaţi cu moarte
peste iubirea ce se frînge.

Prin umilinţe fără soarte
sînteţi robie şi-nrobiţii,
Şi ninge sacru ca pe-o roată,
plîngîndu-vă sărbătoriţii.

În umbra veşnicei iluzii
vă repeziţi spre-ngenunchere,
Vă-ntrezăriţi între aluzii
şi urlă moartea cu plăcere.

Rămîne-o umbră despicată
destinul ce-aţi purtat în vise,
Şi noua lume desfrînată
deschide drum de uşi închise.

Şi nici n-a mai rămas din toate
decît un nume ce vă tine,
Şi-n clipele îndurerate
La rădăcini aveţi ruine.