miercuri, 27 februarie 1985

Viaţa mea

Doamne, dă-mi ce n-am din toate
Şi ia-mi tot ce vrei să-mi dai,
Dar mă lasă-n libertate
Să-mi pierd vorbele prin grai.
Viaţa mea-i o urmă-n urmă,
Pas al umbrelor din suflet,
Şi cînd drumul mi se curmă
Mai rămîn doar gînd şi umblet.

Nu-mi împrumuta secrete
Pentru gîndul meu cazon,
Căci mă trec pe îndelete
Şi-l înving pe Cupidon.
Viaţa mea de-i nemurire
Eu mi-o-mbăt cu scrum de sare,
Vreau o clipă de-mplinire
Şi să pier în zori de zare.

Am un drum ce-mi spune tare
Că se-mparte ne’ncetat,
Şi în nopţi de aşteptare
Mă simt eu îndepărtat.
Viaţa mea! O, nu-i nimica,
Stau atîţia să mă-nvingă,
Mă arăt că le-aş şti frica
Dar răspunsul vrea să-i frîngă.

Demon sînt cînd spune-o lume
Şi pot fi chiar Dumnezeu,
Dar rămîn un simplu nume
Şi sînt veşnic numai eu.
N-am decît o primăvară
Pentru vara care vine,
Şi-o aştept seară de seară
Spre a-mi vorbi despre destine!

Nu cerşesc şi nici n-am milă
Însă viaţa mea-mi doresc,
Răbufnire de idilă
Dintr-un gînd copilăresc.
Dar, mă rog, am vorba plînset
Şi zîmbesc cu ochi de gheaţă,
Ca să zbor în al meu umblet
Către şoaptele din ceaţă.

Sînt problemă din problemă
Ca să fiu ceea ce sînt,
Iar apoi răsar dilemă
Şi prin viaţă mă avînt.
Umbra tristului zburdalnic,
Ce se zbate-n gînd de iarnă,
Mă aşteaptă, plînge falnic
Şi vor gînduri să mă cearnă.

Mă-nfăşoară-o sfîntă ceartă,
A luminii ce mă vrea,
Şi tot vrea să îmi împartă
Tot ce are viaţa mea.
Nu-mi da Doamne! Ai dreptate,
Mai există nori şi ceaţă
Şi mai zace-n laşitate
Chiar dorinţa mea de viaţă.

marți, 19 februarie 1985

Întuneric

Mi se-ntunecă destinul
Şi mă-ntunec eu

mereu,
Cînd cuvîntul e suspinul
Rătăcesc un nor

în zbor.

Plouă taina amintirii
Şi mă plouă greu

mereu,
Pînge ploaia împlinirii,
Cînd mă cert şi-nving,

mă-ncing.

Fulgerul absoarbe focul,
Trăsnetul de-l sting

mă-nving.
Şi prin visuri asta-i totul,
Sînt ce pot şi pot,

un tot.

duminică, 10 februarie 1985

Gînduri din abis

Am un gînd de om nebun
De stau nopţile s-adun,
Şi tot schimb în veşnicie
Răul ce mă mai îmbie.
Foaie veştedă şi verde,
Cîte noaptea vor purcede,
Mă vor apăsa în taină
Într-a nebuniei haină.

Ruptă frunză de salcîm,
Plouă des pe caldarîm,
Şi îngheţ în taina sfîntă
Numai ce mă mai încîntă.
Spic nebun de buruiană
Mă întorc în vechea toamnă,
Să răsar cu iarna vieţii
Spre sfîrşitul dimineţii.

Spic nebun de luna mai
Sînt un iad ce crede-n rai,
Şi-mi pierd ultima speranţă
Şi-mi trimit gîndu-n vacanţă.
Foaie verde-a nebunie,
Mă răneşte-o veşnicie,
Cînd mai am totuşi credinţă
Că trăim cu bună ştiinţă.

Frunză moartă de destin,
Spre apus de mă închin,
Mă îndeamnă la speranţă
O nebună cutezanţă.
Gînd timid al nemişcării
Dorul meu e-al remuşcării,
Şi-nfăşor în larga-i togă
Amintirile în vogă.

Moartă frunză de sărut
Am sfîrşit la început,
Şi-mi iubesc cu bună ştiinţă
Nebunia din voinţă.
Foaie verde şi-ncă-odată,
Răul tot mă mai aşteaptă,
Nu-i răspund, dar el m-aude,
Parcă încă am fi rude.

Foaie verde şi mai mult,
Dacă stau să şi ascult
Chiar şi ceea ce-mi convine
Mă ţinteşte-ntre ruine.
Şi de stau în ascultare,
Pun doar semne de-ntrebare,
Şi cînd frunza se usucă
Mă agăţ de-un dor de ducă.

sâmbătă, 9 februarie 1985

Colţ de pîine

Mi-am îmbrăţişat destinul
Îmi e dor de absolut,
Şi-mi ascund în ochi suspinul,
Hohotind necunoscut.
Mă aşteaptă ne-nfricată
Steaua zilelor de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Din destin, poveşti şi faptă
Îmi deschid un paşnic drum,
Dar iubirea stă şi-aşteaptă
Focul urmelor de scrum.
Cînd mai plec, e-nsîngerată
Chiar de viaţa mea de cîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Din izbînda lui Ulise,
Mi-adun umerii sfărmaţi,
Ascult şoapta din culise
Şi mă rog la ani uitaţi.
Eu sînt eu şi, niciodată,
N-am să jur pe-o zi de mîine,
Dar mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Arunc Biblia la spate
Şi Coranul pun pe jos,
Am un dor de libertate
Într-un cînt evlavios.
Şi în ziua-ntunecată
Ochi şi viaţă ca de cîine,
Mai jura-vor încă-odată
Pe un colţ de pîine.

Cînd iubirile mă cheamă
Îmi e dor şi nu mi-e dor,
Şi-mi dau viaţa fără teamă
Şi-aş muri să nu mai mor.
Şi-aş pieri plutind odată
Către faptele de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.

Anti-Teze

N-am decît o iarnă-n mine
Şi o vară mă abţine.
Şi nu port decît un cîntec
Şi-un destin pentru descîntec.

N-am decît o amintire,
Fire sînt şi sînt nefire,
Şi-mi descînt în alinare
Fapta ce-n suspin mă doare.

Ţin cu mine prin unghere
Trista nopţii mîngîiere,
Şi-i închid cu lanţuri drumul,
Adunînd din toate scrumul.

Iarna urlă ca o fiară
Cînd iubire vrea să pară,
Şi-mi clădesc o viaţă veche
Ca un pas fără pereche.

Am şi totuşi n-am, se pare,
O durere ce mă doare,
Într-un gînd ce-mi e speranţă
Peste-a lumii cutezanţă.

Aş pleca, dar nu m-aş duce
Spre destinul din răscruce,
Şi-mi descînt cu scrum de sare
Tot ce şi-n privire doare.

N-am, dar am, de n-am cu toate,
Cîte-mi dau şi-mi cer dreptate,
Am şi dau, căci n-am în sine,
Decît gîndul ce mă ţine.

Şi-aş rămîne şi-aş pleca,
Eu, cu toată viaţa mea.
N-am decît ceea ce am
Dintr-un timp ce-l privegheam.

marți, 5 februarie 1985

Tu nu ştii?

Tu nu ştii
că marea deasupra căreia zboară pescăruşii
şi-n care vagabondează primăvara
e focul frunzelor veştede?

Tu nu ştii
că frunţile munţilor foşnesc dezmierdător
despicînd zîmbetul norilor neînsufleţiţi
pe umerii soarelui alb?

Tu nu ştii
că primăvara năruie spre cer zăpada
prin adormirea tristelor zile
şi nopţi, ca toate celelalte?

Tu nu ştii
că amurgul, mîngîindu-ne ochii goi
trezeşte o undă de teamă, un crin,
sîngerînd în mîinile noastre?

Tu nu ştii? Atunci,
de unde să ştiu eu?

Eu ar trebui să ştiu?