miercuri, 15 mai 1985

Setea de nălucă

Exist ca o taină cu gîndul,
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.

Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.

Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.

Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.

Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.

A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.

De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.

În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.

marți, 14 mai 1985

Şi iar de ce?

Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?

De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?

De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?

Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!

Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.

Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!

joi, 9 mai 1985

Exil

Retras în grota mea sinistră,
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.

Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.

M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.

O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.