Eu n-am să pot ieşi

Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Că nu-s decît aşa cum sînt, firesc,
Eu n-am decît atît, atît, un nume
Şi-mi poartă grija faptul că iubesc.

În ape focurile ard trufie,
Eu n-am să pot nicicînd să-ţi dăruiesc
Decît un nume ce mereu se ştie
Înlănţuit pe-un ideal firesc.

Tu n-ai să poţi ieşi cu mine-n lume,
Cum eu nu urc, tu nu ai să cobori,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu n-am decît apus şi primii zori.

În flacăra de vise arzătoare
Eu am să ard şi fără să m-aprind,
Şi-astfel iubindu-te ca pe o floare
Puterea-mi stă în gîndul suferind.

Dar n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Ca nu cumva eu viaţa să-ţi restrîng,
Eu am onoare şi un biet pronume
Şi-n sufletul astfel ursit mă strîng.

Dintr-un-nadins ce mi-i contradictoriu
Aş vrea să fim mereu, numai noi, doi,
Iar tu-mi declari acum prea provizoriu
Că adevărul veşnic sîntem noi.

Eu pun accent pe toată bucuria,
Tu însă pui pe bani şi pe averi,
De fel nu ştii de îţi mai porţi mîndria
Ori dacă ştii vieţii ce să ceri.

Eu nu mai am cum să mai ies vreodată
Cu tine-n lumea mea sau lumea ta.
Cu viaţa mea atît de zbuciumată,
Te rog de pe acum a mă uita.

Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Tu n-ai să ieşi cu mine nicăieri,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu am atît: doar anii mei mizeri.